Conceptul de sustenabilitate

Conceptul “Sustenabilitate” se referă, în opinia noastră, cu deosebire la conservarea şi utilizarea eficientă a resurselor economice în vederea facilitării şi garantării accesului generaţiilor viitoare la un mediu natural şi economic ce poate fi exploatat. Mai exact, măsura în care se asigură satisfacerea nevoilor prezente fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe, ceea ce invocă două aspecte ale echităţii: echitatea intrageneraţională (în cadrul unei generaţii) şi echitatea intergeneraţională (între generaţii). Echitatea intergeneraţională apare întrucât generaţia prezentă îşi deduce beneficiile prin utilizarea mediului ca resursă de bază, în timp ce costurile sunt transferate generaţiilor viitoare. John Hartwick a identificat o interconexiune teoretică între renta resursei şi sustenabilitatea economică în cazul unor resurse epuizabile. Regula lui Hartwick arată că o naţiune va investi renta încasată din utilizarea prezentă a resursei epuizabile, în situaţia unei utilizări care maximizează beneficiul proprietarului. John Hartwick dezvoltă conceptul de rentă a resursei având la bază conceptul de cost al utilizatorului[1]. Acest cost este în fapt un cost de oportunitate. Caracterul epuizabil al resurselor relevă că, dacă extragem o unitate de resursă naturală acum, înseamnă că acea unitate nu va fi disponibilă la o dată ulterioară.

Costul marginal al utilizatorului este cunoscut ca fiind costul legat de renunţarea la extracţia unităţilor marginale de resurse în viitor. Costul utilizării măsoară raritatea inter-temporală a resurselor naturale. În aceste condiţii, problema va fi conştientizarea consumatorului faţă de raportul utilitate marginală-cost marginal pentru o unitate de resursă natural consumată, raportat la un anumit nivel al preţului plătit pe unitatea de resursă natural consumată. Eficienţa utilizării unei unităţi de resursă naturală consumată constă în creşterea utilităţii pentru consumator (ceea ce implică şi scăderea preţului) datorată unei mai bune utilizări şi totodată, scăderea costului de oprtunitate în situaţia unei utilizări raţionale a resurselor.

Tranziţia la o societate sustenabilă reclamă nu numai o modificare a modalităţii în care se gestionează resursele, dar şi o modificare a atitudinilor de la „eu, acum”, specifice economiei tradiţionale, la consideraţii de tipul „alţii, acum şi mai târziu”[2].

În esenţă, conceptul de sustenabilitate denotă legătura indisolubilă dintre mediul natural şi utilizarea raţională a resurselor naturale în vederea creşterii eficienţei economice pe termen mediu şi lung. Creşterea economică durabilă incumbă sustenablitatea iar dezvoltarea durabilă implică mai mult decât creştere economică. Este nevoie de o schimbare în conţinutul conceptului de creştere economică, aceasta să presupună un consum mai mic de resurse naturale cu un impact semnificativ asupra rezultatului produs, cu efect de antrenare la nivelul economiei. Aceste modificări sunt necesare la nivel global, ca parte a unui pachet de măsuri de menţinere a stocului de capital ecologic, în vederea îmbunătăţirii procesului de distribuţie a veniturilor şi reducerii gradului de vulnerabilitate al economiei la crize economice.

Prin acţiuni centrate pe dezvoltarea umană şi a spiritului antreprenorial, societatea îşi va asigura un potenţial de generare a unor comportamente economice raţionale, bazate pe utilizarea eficientă a resurselor, pe conştientizarea pericolului epuizării resurselor şi implicit a posibilităţii de extensie a pieţei. Procesul economic trebuie să se bazeze pe capacitatea de reproducţie a unor factori economici preexistenţi, cu durată de utilizare limitată, ceea ce presupune luarea în considerare a unui stoc de capital ecologic limitat.

Problema economiei este cum anume va potenţa acest stoc de capital ecologic. În acest sens, se are în vedere procesul de producere şi distribuire a veniturilor pentru susţinerea acţiunilor de producere a bunăstării economice. Se au în vedere:

-producerea de bunuri economice alocate prin piaţă, urmărindu-se utilizarea intensivă a resurselor economice;

• generarea de venituri economice care să asigure premisele unui nivel de trai decent;
• definirea termenului de “decent” şi identificarea acelor limite care să permită menţinerea unor niveluri aşteptate de utlilitate economică la diferitele fluctuaţii ale nivelului venitului;
• impunerea unei anumite mărimi instituţionale a venitului generată de nivelurile de impozitare;
• gradul de suportabilitate a economiei reale, generatoare de venituri impozabile, a beneficiarilor pasivi, ca parte componentă a economiei nominale, ca întreg. Se are în vedere faptul că utilizarea sustenabilă a resurselor economice implică procesul de antrenare în activitatea economică a tuturor resurselor de muncă, generând un comportament activ, creativ, participativ.
• transferabilitatea resurselor economice, inclusiv la nivelul economiei locale, ceea ce presupune abordarea economiei pe principiul avantajelor relative, valorificarea eficientă a potenţialului productiv, creşterea gradului de complementaritate între regiunile economice, stabilirea relaţiilor de piaţă strict pe criterii de competitivitate.

Astfel, prin dezvoltare (creştere) durabilă înţelegem acea raţionalitate etico-economică ce asigură prezervarea condiţiilor existenţiale ale societăţii omeneşti, pe un orizont de timp nedefinit, la nivelul întregului spaţiu economic natural şi social accesat în viitor[3].

Importanţa sustenabilităţii rezidă în beneficiul marginal în planul dezvoltării umane, prin care veniturile, prin procesul de redistribuire, concură la facilitarea dezvoltării umane. Prin dezvoltare umană înţelegem de fapt măsura în care individul îşi atinge un anumit standar de viaţă prin identificarea nevoilor sale, subiective şi obiective, factuale, generate de mediul economic, social, politic, cultural şi conştientizarea modalităţilor de satisfacere a lor, prin raportarea la resursele existente şi potenţiale. Individul, antrenat într-un sistem economic funcţional, îşi dezvoltă capacităţi şi competenţe care să concure la obţinerea de venituri necesare satisfacerii nevoilor sale societale. Trebuie avut în vedere că sfera nevoilor depăşeşte sfera nevoilor materiale, tendinţa fiind aceea de acoperire a nevoilor de securitate, justiţie, guvernanţă (participare la viaţa comunităţii, implicare în procesul de decizie), educaţie, cultură, artă, multiculturalitate.

Autor Cristina Bălăceanu